Suprafaţa totală
irigată la nivel mondial este încă necunoscută, între raportările oficiale şi
suprafeţele irigate în realitate existând o discrepanţă destul de mare. FAO şi
Comisia Internaţională pentru Drenare şi Irigaţie (ICID) estimează că circa 250-280
milioane ha sunt irigate. Institutul Internaţional de Management al Apei (IWMI)
menţionează existenţa a peste 400 milioane de ha, incluzând şi zonele de
cultură dublă. Cunoscut este faptul că China şi India deţin mai mult de
jumătate din suprafaţa totală irigată în lume, pentru peste 60% din culturi
folosindu-se surse de apă de suprafaţă, iar mai puţin de 20 la sută din ferme fiind
irigate cu apă subterană. Cert este că, în condiţiile sporirii producţiei
alimentare, ca urmare a exploziei demografice şi a nevoii crescânde de hrană,
pe viitor se anticipează că necesarul de apă pentru irigaţii va creşte, deşi cu
o rată a cererii mai scăzută decât în deceniile anterioare.
Această tendinţă
de extindere necontrolată a zonelor irigate cu presiunea corespunzătoare asupra
resurselor de apă va crea conflicte între utilizatorii surselor de apă.
Riscuri: salinizarea solului şi poluarea
Implementarea
sistemelor de irigaţii în zonele aride şi semiaride nu poate fi susţinută pe
termen lung, deoarece apele folosite în acest scop conţin săruri, iar procesul
de evaporare din plantă şi sol concentrează sarea în organismul vegetal. Astfel
se impune extragerea sării prin reţele corespunzătoare de drenaj pentru a evita
salinizarea solului, metodă folosită în multe reţele de irigare, dar nu în
toate. O problemă majoră a menţinerii
irigaţiilor o reprezintă faptul că prin evacuarea apelor uzate, fenomen
considerat până de curând natural, se poluează mediul înconjurător, întrucât
apa din câmpurile irigate conţine săruri, sedimente, nutrienţi şi pesticide,
toate având un impact negativ asupra ecosistemelor. Minimizarea poluării prin
apele evacuate din arealele irigate este o provocare pentru toate naţiunile.
Cantitatea de apă folosită pentru irigaţii, impactul acesteia asupra mediului
înconjurător şi importanţa irigaţiilor în creşterea producţiilor alimentare
trebuie corelate între ele. Menţionăm
că nivelul producţiilor obţinute în zonele irigate este de 2-3 ori mai mare
decât în condiţii de ploaie naturală. În concluzie, aplicarea irigaţiilor este
esenţială pentru securitatea alimentară a populaţiei globului. Trebuie să găsim soluţii, astfel încât
irigaţiile să fie eficiente şi durabile, în special acolo unde extinderea
sistemelor trebuie realizată controlat sau oprită şi acolo unde investiţiile în
irigaţii şi drenaj sunt în declin.
Apa subterană - o resursă limitată
Agricultura
irigată trebuie să facă faţă multor provocări, aici incluzând şi managementul
şi modernizarea reţelelor de apă. În sectorul horticol au luat amploare în
ultimii ani două aspecte majore care au contribuit la extinderea semnificativă
a culturilor şi la îmbunătăţirea productivităţii. Una constă în utilizarea apei
subterane pentru irigaţii, iar cealaltă se referă la introducerea tehnologiilor
de economisire a apei în horticultură. Pe lângă folosirea ei intensă pentru
udarea culturile cerealiere, după lansarea "revoluţiei verzi", apa
subterană a devenit sursa primară de irigare a recoltelor horticole.
Dezvoltarea slabă
a sistemelor de irigaţii, costul ridicat al energiei şi utilizarea limitată a
apei subterane în comparaţie cu alimentarea din reţelele de irigaţie colective
sunt factorii cheie care au condus la captarea apei din subteran pentru
irigaţiile horticole. Reţelele colective cunosc două limitări majore: prima se
referă la sezonabilitatea sursei, care scurtează perioada de irigare, iar a
doua presupune alimentarea prin rotaţie a consumatorilor. În ceea ce priveşte
apa subterană utilizată în irigaţii, aceasta a fost o sursă importantă pentru
culturile horticole şi s-a folosit eficient atâta timp cât costul energiei a
fost stimulativ pentru conservarea resurselor de apă. Totodată, fermierii,
gestionând resursele de apă, au putut creşte productivitatea şi calitatea recoltelor.
Cu toate acestea, utilizarea apei subterane la scară largă a dus la
supraexploatare în multe zone, periclitând susţinerea irigaţiilor. Nivelul apei
a scăzut prin supraexploatare şi totodată au crescut costurile cu pomparea apei
într-un moment în care şi preţul energiei a urcat. În zonele de coastă, unde
climatul este favorabil producţiei horticole şi unde dezvoltarea instalaţiilor
de irigaţii ce captează şi distribuie apa subterană şi-a atins limitele, riscul
ca apa de mare să pătrundă în zonele irigate reprezintă o ameninţare pentru
industrie. Un alt inconvenient este degradarea calităţii apei, fenomen pus
adeseori pe seama utilizării în exces a apei subterane. Toate aceste probleme indică
faptul că folosirea susţinută a apei subterane şi-a atins limitele, dacă nu a
fost chiar depăşită în multe zone şi că, prin urmare, este necesară o utilizare
inteligentă a resursei pentru a corela necesarul de apă cu sursa disponibilă.
Noi sisteme de irigaţii
Sistemele de
irigaţii au fost concepute în urmă cu mii de ani pentru utilizarea apei de
suprafaţă. Recent, au apărut tipuri noi de sisteme. Spre exemplu, irigarea prin
aspersiune, apoi microirigarea, au revoluţionat tehnicile de utilizare a apei
în horticultură. Irigarea prin picurare este în prezent metoda cea mai
utilizată în livezi şi în plantaţiile cu viţă de vie, în lumea întreagă. Se
estimează că astăzi microirigarea se foloseşte pe mai mult de 7 milioane de
hectare, în timp ce acum 37 de ani cuprindea doar pe 0,1 milioane ha. Important
este faptul că sistemele cu presiune redusă, folosite de fermierii mici din
ţările în curs de dezvoltare, unde microirigarea este acum mai la îndemână şi
se extinde rapid în producţia horticolă, au preţuri accesibile. Adoptarea
fertigaţiei şi introducerea, mai nou, a sistemelor cu picurare oferă opţiuni
suplimentare pentru o utilizare mai eficientă a nutrienţilor şi a apelor în
acelaşi timp. Extinderea microirigaţiilor a fost atât de rapidă, încât în unele
ţări ca Israel sau Spania a devenit metoda cea mai folosită. Frecvenţa ridicată
de aplicare a acestor sisteme permanente de irigaţii oferă avantaje
suplimentare, asigurând necesarul de apă pentru plante chiar şi pe solurile
marginale cu o capacitate redusă de retenţie a apei. Automatizarea avansată a
permis utilizarea apei chiar şi în impulsuri, la intervale de câteva ore, fără
costuri suplimentare, crescând precizia de irigare.
Irigaţii cu
deficit adaptat
Cerinţele de apă
ale plantelor nu sunt cunoscute pe deplin, ceea ce împiedică aplicarea unui
management eficient al apei în horticultură. Prin urmare, fermierii sunt tentaţi
să fie mai conservativi. Cercetările actuale şi viitoare în domeniul
monitorizării cantităţii de apă folosită în irigaţii trebuie să creeze tehnologii
care să permită distribuirea uniformă a apei concomitent cu determinarea
precisă a necesarului de apă. Problema excesului tinde să fie înlocuită cu cea
a deficitului de apă, întrucât resursele sunt limitate, ceea ce impune
aplicarea unor strategii de „irigaţii deficitare” (strategii de irigaţii cu
deficit adaptat). Aceasta pare a fi singura alternativă viabilă pentru a
susţine sistemele de irigaţii în anii secetoşi. În particular, irigarea
adaptată la un anume deficit determină fermierii să aplice tehnologii prin care
să-şi menţină veniturile folosind mai puţină apă. Producţia de legume în seră
în zonele semiaride în culturi fără sol a necesitat dezvoltarea unor tehnologii
noi de utilizare a apei în agricultură. Dacă apele drenate sunt regenerate şi
recirculate, cerinţele de apă ale acestor sisteme de producţie sunt foarte
scăzute în comparaţie cu cele pentru producerea de legume în exterior în
acelaşi climat, respectiv mai puţin de 30%.
Consumul redus de
apă în agricultură poate fi susţinut de acele sisteme care permit reducerea
ventilaţiei la minim (în funcţie de cerinţele de protecţie a plantei), deci şi
evaporarea, şi chiar colectarea apei rezultate din transpiraţie. Pe viitor,
conservarea apei şi utilizarea eficientă a acesteia în irigaţii sunt deziderate
greu de realizat în condiţiile în care nevoia de apă este tot mai mare,
întrucât tendinţa de trecere la irigarea culturilor cu valoare ridicată creşte.
Necesarul de apă al plantelor nu poate fi determinat, deoarece el depinde de
fenomenul de evaporare şi este puternic asociat cu producţia de biomasă şi de
recoltă. Însă, creşterea producţiei de biomasă/unitatea de apă transpirată se
va reduce în următorii 10-20 de ani, în ciuda a ceea ce promite biotehnologia. Acolo
unde sursele de apă sunt adecvate, principala oportunitate de creştere a
utilizării acesteia constă în reducerea decalajului dintre producţia actuală şi
cea potenţială. În cazul unei surse insuficiente de apă, „irigarea deficitară”
va fi o alternativă viabilă. În ambele situaţii, sunt necesare programe de
cercetare care să facă irigaţiile în horticultură mai productive şi
sustenabile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu