Spaţii verzi din Cluj-Napoca

Parcul Iuliu Hateganu (Parcul Babes)

Parcul Babeș (Iuliu Hațeganu) acoperă o suprafață mare (25 hectare) din care aproape jumătate se află la umbra copacilor. Sunt aici 3 săli de sport pentru basket, aerobic, atletism, voley si multe alte jocuri sportive pe care vi le puteți imagina. În aer liber, pe lângă terenurile de fotbal și de tenis, se remarcă terenul de rugby înconjurat de pista din material sintetic pentru atletism unde mai vine lumea sa facă jogging. Pentru copii este rezrvat un spațiu generos amenajat cu aparate de joacă și cu o groapă mare de nisip. Tot special pentru copii, în cadrul compexului de natație Universitas, este un bazin de înnot mic amenajat și întreținut la standarde înalte.

Lacul din Gheorgheni

Lacul I Est a fost timp de aproape doi ani in administrarea Iulius Mall care intentionau sa il amenajeze pentru agerement, insa situatia juridica incerta a arealului vizat a impiedicat derularea acestor investitii. Ulterior, municipalitatea a preluat din nou acest obiectiv si a stabilit un plan pentru aceste zone.

Canotaj - Vara, gasiti aici barci de inchiriat pentru cate o plimbare pe lac.

Parcul Central Cluj, Lacul Chios

Parcul Central - Cluj-Napoca

Parcul Central, colocvial Parcul Mare, cu o vechime de peste 180 de ani, este unul dintre principalele spații verzi din zona centrală a municipiului Cluj-Napoca. Parcul este delimitat de Stadionul Municipal la vest, Teatrul Maghiar de Stat la est, râul Someșul Mic la nord, respectiv strada Iuliu Hossu (fostă Pavlov) la sud. Lacul Chios este luciul de apa din Parcul Central al Clujului. Numele lui este preluat de la Restaurant-Cazinou Chios care se afla la marginea acestuia. Clădirea cazinoului din Parcul central va fi restaurata de Primăria Cluj-Napoca. Aleile vor fi refacute fără dale de ciment, cu mai multe lampadare pentru iluminatul public. Toate podețele în boltă vor fi refăcute, iar prin rigole va circula un fir de apă. Restaurarea se va finaliza pe 15.09.2012.

Parcul din Zorilor vizavi de Cimitirul Manaștur

Parcul din Zorilor de pe strada Gheorghe Dima,  vizavi de Cimitirul Manaștur  are in componență un loc de joaca pentru copii mici (atracția ei principală fiind groapa de nisip) si un loc de joca  pentru copii putin mai mari - recent renovat. Acolo mai este un teren de fotbal - asfaltat si îngrădit .

Parcul I.L. Caragiale- Skate Park

Parcul I.L. Caragiale- Skate Park

Cluj-Napoca

Cu o investitie totala de aproximativ 40 000 de euro, Primaria Cluj-Napoca si UPC au construit un skate-parc cu 2 quarter-pipe-uri, un table, un rail, un launch ramp si un ollie-box.  De mai multa vreme, in Cluj, circulau niste zvonuri referitoare la constructia unui skate-parc si multi n-ar fi crezut ca o sa vada vreodata finalizat acest proiect . Totusi, primarul Emil Boc si-a tinut promisiunea data in campania electorala si a reusit, impreuna cu firma UPC, sa deschida primul skate-parc din Cluj.Acesta se afla in parcul I.L. Caragiale, parc care a fost renovat in intregime: asfalt si biscuiti noi, cosuri de gunoi si banci noi. Investitia totala se situeaza in jurul valorii de 40.000 de euro. Rampele sunt confectionate de firma Avaco din Oradea, si sunt de o calitate exceptionala.

Sprijinul oferit de UPC a fost semnificativ si este notabil faptul ca ei deruleaza astfel de proiecte si in alte orase.

Parcul Etnografic "Romulus Vuia"

Parcul Etnografic Romulus Vuia, este o secție în aer liber a Muzeului de Etnografie (un muzeu al satului), fiind primul muzeu în aer liber din România, aflat în zona Hoia din Cluj-Napoca. Acesta a luat ființă în 12 aprilie 1929, cele mai vechi exponate datând din 1678.

Conține:

13 gospodării cu 90 de construcții caracteristice zonelor Munții Apuseni, Năsăud, Bistrița, Câmpia Transilvaniei, Maramureș, Secuimea, Zarand, Podgoria Albă, Țara Oașului, Gurghiu, Depresiunea Călățele, Bran, 34 de instalații tehnice țărănești,  5 case-atelier, 3 biserici de lemn, o poartă de cimitir.

Parcul Între Lacuri

Parcul Între Lacuri este amplasat pe 1,5 hectare. Este o locatie complexa unde exista si aparate de fitness, o pista de role si de biciclete, precum si nelipsita fântână arteziană din toate parcurile clujene. Parcul este așezat într-o locație frumoasă lângă lacurile lipovenilor, dar este insuficient pentru numărul copiilor mare din Mărăști.

Parcul Rozelor

Parcul Rozelor - Cluj-Napoca

Parcul Rozelor e situat in continuarea parcului Iuliu Hațeganu, pe malul râului Someș. Modernizat și inaugurat de primăria Cluj în 2010, parcul are acum o fântâna arteziana în care intra și se joaca copii mici, vara; e traversat de o pista pentru biciclete și pentru role (în continuarea celei de-a lungul Someșului); are un loc de joaca în aer liber pentru copii și 5 aparate de fitness. În imediata vecinătate se afla Winners Tennis Club care oferă 16 terenuri cu suprafața de zgură și 6 terenuri acoperite pe toată durata sezonului rece. Posibilitatea închirierii terenurilor cu ora sau pe bază de abonament. Un pavilion sportiv care cuprinde: recepție, vestiare, saună, sală de pregătire fizică pentru copii, WINNERS SPORT BAR - restaurant sportiv, parcare. Cursuri de tenis pentru copii și adulți. Accesorii de ultimă generație pentru antrenamentele copiilor.

La pas prin Plopilor Vechi

Cartierul Plopilor Vechi, parte din Grădinile Mănăștur, e o zonă cu mulți copaci printre blocuri, vis-a-vis de Sala Sporturilor. Se întinde, pe lângă canalul Morii, pe o lungime de aproximativ 500 metrii de la Fabrica de bere Ursus până la benzinăria Lukoil, de unde începe Parcul Babeș si Plopilor Noi. Pentru a ajunge pe calea Mănăștur trebuie suit dealul Calvaria. In secolul XIX, aproximativ acum 120-150 de ani au fost construite USAMV și fabrica de bere Ursus, pe atunci la marginea orașului. Prima linie de tramvai de pe ruta gară-centru-Mănăștur a fost construita tot in secolul XIX , dar abandonată in secolul XX, reluata doar din 1987 (1) și aflată acum în plin proces de modernizare (2). In anii 1970 au fost construite pe Plopilor Vechi blocurile de locuit cu patru etaje, pastrandu-se doar cateva case pe dealul Calvaria și de pe lângă canalul Morii.

Locuri de joacă

Locurile de joacă au prins viață în Plopilor Vechi mai ales după investițiile primăriei Clujului din 2011 (3). Sunt instalate de acum obișnuitele aparate de fitness, complexe de joacă și hinți, iar pe jos sunt pavele și borduri de cauciuc.  Asfaltarea aleilor dintre blocuri, mai ales acolo unde nu au acces masinile, ii incurajeaza pe copii sa iasa cu biciclete, triciclete, trotinete și role.

Parcul Feroviarilor

Parcul Feroviarilor este al doilea parc ca marime din Cluj.Parcul a fost mai multi ani in patrimoniul C.F.R. dar a devenit de curand proprietate privata. In trecut a existat aici o cale ferata ingusta si un trenulet al copiilor care facea turul parcului.

Grădina Botanică

Grădina Botanică - Cluj-Napoca

Grădina botanică din Cluj, discutabil principala atracție turistică din oraș a fost definitivată, așa cum e acum, în perioada interbelică. Din perioada comunistă avem serele, iar in ultimii ani avem amenajate câteva noi poteci. Grădina are 14 hectare și se întinde de la Institutul Oncologic până în cartierul Zorilor ocupând spațiul dintre străzile Republicii si Pasteur. Deținând peste 10.000 de specii de plante Grădina botanică din Cluj a fost evaluată ca una dintre cele mai prestigioase din lume. Unul dintre neajunsuri e lipsa unor panourilor informative cu valoare educațională, singurele înscrisuri rămânând denumirile în limba latină ale plantelor. Un alt neajuns e lipsa de fonduri si nevoia de a apela la diverse ONGuri pentru ajutor, în ciuda taxei percepute la intrare.

Parcul Colina

Parcul Colina e situat la capătul Mănășturului și capătul orașului Cluj. Parcul e acoperit în mare parte de copaci și are o suprafță considerabilă, aleea principală având aproximativ 600m lungime. În parc se intră în principal dinspre Strada Bucium. Parcul se învecinează cu o parcare pentru mașini grele pe de o parte și e foarte aproape de Polus Center pe de cealaltă parte.

În zilele călduroase și însorite, cei care trec  pe Calea Florești, pot vedea oameni care stau întinși pe iarba colinei și fac baie de soare. Parcul Colinei oferă și multă umbra pentru cei care intră mai în adâncime; găsiți aici o pădure deasă străbătută de câteva poteci bătătorite.  Parcul colina se afla 'în paragină din cauza retrocedărilor' , primăria oprind investițiile de aici din cauza procesului de fond funciar ce durează de mai mulți ani. Multe gunoaie, în special PET-uri goale se gasesc aruncate printre copaci. Într-o margine a parcului există un cort improvizat de oameni fără adăpost și păzit de câțiva câini.

Parcul Cetăţuia

Parcul Cetăţuia - Cluj-Napoca

Cetăţuia este locul cu cea mai frumoasă privelişte din Cluj, însă de mai mulţi ani parcul a fost lăsat în paragină. Deşi numărul celor care vizitează Cetăţuia este foarte mare, zona este extrem de neîngrijită, plină de gunoaie şi în anumite locuri chiar vandalizată. Starea proastă în care se află parcul se poate observa încă de la urcare: scările, devenite reprezentative pentru parc, precum şi aleile şerpuitoare, sunt distruse aproape complet. Vegetaţia a cuprins multe dintre alei, transformând cărările într-un labirint. În plus, lipsesc cu desăvârşire stâlpii de iluminat, coşurile de gunoi şi mai ales băncile. Porţile cetăţuii, adevărate monumente istorice, au depenit depozite pentru gunoaie şi adăposturi pentru oamenii străzii.Municipalitatea şi-a arătat în nenumărate rânduri dorinţa de a reabilita zona, însă până acum nu s-a realizat nimic. În plus, pentru mizeria şi neîngrijirea zonei verzi autorităţile locale dau vina pe proprietarii terenului. “O parte importantă din parc este în proprietate privată. Toată zona cu garnizoana e privată, precum şi accesele. Proprietară este agenţia Unita Turism, care a şi amplasat panouri cu zonă privată. Noi putem doar să-i notificăm să-şi facă treaba. Ei au obligaţia să menţină proprietatea curată. Fiind vorba de un monument, este posibil ca zona să aibă statut special”.

Case subterane

Casa care apartine lui Bill Gates – conducatorul Microsoft

Casele subterane s-au construit din cele mai vechi timpuri, in special in zona temperata a Terrei. Cea mai veche dovada arheologica in acest sens dateaza din neolitic : este vorba despre asezarea Skara Brae din Insulele Orkney, in nordul Scotiei. Cea mai faimoasa casa subterana moderna, si probabil si cea mai mare, apartine lui Bill Gates – conducatorul Microsoft si este situatape malul lacului Washington, in Statele Unite. Principiul care sta la baza constructiei acestor case este urmatorul : pamantul, datorita densitatii ridicate, izoleaza peretii casei de diferentele de temperatura din exterior. De exemplu, in timpul iernii, daca temperatura aerului a coborat sub 0 grade, temperatura solului nu coboara sub 13-15 garde C. In timpul verii, aceleasi proprietati izolatoare ale pamantului, feresc casa de supraincalzire, deoarece variatiile de temperatura din sol sunt foarte mici de la un anotimp la altul. De regula, casele construite in pamant au doi pereti la suprafata: peretele dinspre sud si tavanul. Acestia sunt si peretii care slujesc drept sursa de lumina naturala (au ferestre si luminatoare) si de caldura, fiind construiti din materiale care au capacitatea de a capta si stoca caldura. Aceasta caldura stocata in timpul zilei este raspandita in cladire in cursul noptii, necesitand un aport mic de incalzire din surse conventionale.O astfel de constructie presupune existenta unui proiect adaptat acestor conditii (casa trebuie proiectata cu suficiente surse de lumina naturala si ventilatie pentru a nu induce sentimentul de claustrofobie) si un constructor experimentat pe genul acesta de proiecte, pentru caaltfel pot aparea probleme de tipul condensului, infiltratiilor de apa si lipsa luminii naturale.

     Printre principalele avantaje se numara: durata de viata mai mare decat a unei constructii normale, economii de pana la 50% la cheltuielile de incalzire, rezistenta marita la cutremure, costuri similare, sau chiar mai mici de constructie in comparaþie cu o casa pe pamant, mentenanta redusa, este neafectata de vremea de afara si prezinta o securitate mai mare.  Un bun exemplu de cladire subterana cu un grad ridicat de eficienta energetica este casa Caer Lian Berm, din Marea Britanie, recunoscuta ca fiind una dintre casele cu cel mai mic consum de energie conventionala din Europa si este garantata ca neavand nevoie de costuri de mentenanta si pentru suplimentarea energiei timp de 5, pana la 6 secole. Toate cele 7 dormitoare si micul apartament din interior au deschidere spre luminator si spre peisajul de afara, asigurandu-li-se astfel lumina naturala pe tot parcursul zilei. Casele subterane se construiesc din cele mai vechi timpuri si in zonele toride ale planetei, cum ar fi desertul berber din Tunisia. Cel mai celebru exemplu este hotelul Sidi Driss din localitatea Matmata (unde s-a filmat Razboiul Stelelor). Tehnica de constructie este usor diferita fata de casele din zona temperata: se sapa un put de mari dimensiuni in solul calcaros, iar in peretii acestuia sunt sapate incaperile de locuit. Unele case sunt formate din mai multe astfel de puturi, care comunica intre ele prin galerii. Aceste case sunt racoroase in timpul zilei si isi mentin o temperatura constanta si pe timpul noptii. Alte exemple celebre de case subterane sunt casutele hobbit-ilor din Stapanul Inelelor si centrul orasului Zion din trilogia Matrix.

Viitorul irigaţiilor în horticultură

Suprafaţa totală irigată la nivel mondial este încă necunoscută, între raportările oficiale şi suprafeţele irigate în realitate existând o discrepanţă destul de mare. FAO şi Comisia Internaţională pentru Drenare şi Irigaţie (ICID) estimează că circa 250-280 milioane ha sunt irigate. Institutul Internaţional de Management al Apei (IWMI) menţionează existenţa a peste 400 milioane de ha, incluzând şi zonele de cultură dublă. Cunoscut este faptul că China şi India deţin mai mult de jumătate din suprafaţa totală irigată în lume, pentru peste 60% din culturi folosindu-se surse de apă de suprafaţă, iar mai puţin de 20 la sută din ferme fiind irigate cu apă subterană. Cert este că, în condiţiile sporirii producţiei alimentare, ca urmare a exploziei demografice şi a nevoii crescânde de hrană, pe viitor se anticipează că necesarul de apă pentru irigaţii va creşte, deşi cu o rată a cererii mai scăzută decât în deceniile anterioare.

Această tendinţă de extindere necontrolată a zonelor irigate cu presiunea corespunzătoare asupra resurselor de apă va crea conflicte între utilizatorii surselor de apă.

Riscuri: salinizarea solului şi poluarea

Implementarea sistemelor de irigaţii în zonele aride şi semiaride nu poate fi susţinută pe termen lung, deoarece apele folosite în acest scop conţin săruri, iar procesul de evaporare din plantă şi sol concentrează sarea în organismul vegetal. Astfel se impune extragerea sării prin reţele corespunzătoare de drenaj pentru a evita salinizarea solului, metodă folosită în multe reţele de irigare, dar nu în toate.    O problemă majoră a menţinerii irigaţiilor o reprezintă faptul că prin evacuarea apelor uzate, fenomen considerat până de curând natural, se poluează mediul înconjurător, întrucât apa din câmpurile irigate conţine săruri, sedimente, nutrienţi şi pesticide, toate având un impact negativ asupra ecosistemelor. Minimizarea poluării prin apele evacuate din arealele irigate este o provocare pentru toate naţiunile. Cantitatea de apă folosită pentru irigaţii, impactul acesteia asupra mediului înconjurător şi importanţa irigaţiilor în creşterea producţiilor alimentare trebuie corelate între ele.   Menţionăm că nivelul producţiilor obţinute în zonele irigate este de 2-3 ori mai mare decât în condiţii de ploaie naturală. În concluzie, aplicarea irigaţiilor este esenţială pentru securitatea alimentară a populaţiei globului.  Trebuie să găsim soluţii, astfel încât irigaţiile să fie eficiente şi durabile, în special acolo unde extinderea sistemelor trebuie realizată controlat sau oprită şi acolo unde investiţiile în irigaţii şi drenaj sunt în declin.

Apa subterană - o resursă limitată

Agricultura irigată trebuie să facă faţă multor provocări, aici incluzând şi managementul şi modernizarea reţelelor de apă. În sectorul horticol au luat amploare în ultimii ani două aspecte majore care au contribuit la extinderea semnificativă a culturilor şi la îmbunătăţirea productivităţii. Una constă în utilizarea apei subterane pentru irigaţii, iar cealaltă se referă la introducerea tehnologiilor de economisire a apei în horticultură. Pe lângă folosirea ei intensă pentru udarea culturile cerealiere, după lansarea "revoluţiei verzi", apa subterană a devenit sursa primară de irigare a recoltelor horticole.

Dezvoltarea slabă a sistemelor de irigaţii, costul ridicat al energiei şi utilizarea limitată a apei subterane în comparaţie cu alimentarea din reţelele de irigaţie colective sunt factorii cheie care au condus la captarea apei din subteran pentru irigaţiile horticole. Reţelele colective cunosc două limitări majore: prima se referă la sezonabilitatea sursei, care scurtează perioada de irigare, iar a doua presupune alimentarea prin rotaţie a consumatorilor. În ceea ce priveşte apa subterană utilizată în irigaţii, aceasta a fost o sursă importantă pentru culturile horticole şi s-a folosit eficient atâta timp cât costul energiei a fost stimulativ pentru conservarea resurselor de apă. Totodată, fermierii, gestionând resursele de apă, au putut creşte productivitatea şi calitatea recoltelor. Cu toate acestea, utilizarea apei subterane la scară largă a dus la supraexploatare în multe zone, periclitând susţinerea irigaţiilor. Nivelul apei a scăzut prin supraexploatare şi totodată au crescut costurile cu pomparea apei într-un moment în care şi preţul energiei a urcat. În zonele de coastă, unde climatul este favorabil producţiei horticole şi unde dezvoltarea instalaţiilor de irigaţii ce captează şi distribuie apa subterană şi-a atins limitele, riscul ca apa de mare să pătrundă în zonele irigate reprezintă o ameninţare pentru industrie. Un alt inconvenient este degradarea calităţii apei, fenomen pus adeseori pe seama utilizării în exces a apei subterane.                   Toate aceste probleme indică faptul că folosirea susţinută a apei subterane şi-a atins limitele, dacă nu a fost chiar depăşită în multe zone şi că, prin urmare, este necesară o utilizare inteligentă a resursei pentru a corela necesarul de apă cu sursa disponibilă.

Noi sisteme de irigaţii

Sistemele de irigaţii au fost concepute în urmă cu mii de ani pentru utilizarea apei de suprafaţă. Recent, au apărut tipuri noi de sisteme. Spre exemplu, irigarea prin aspersiune, apoi microirigarea, au revoluţionat tehnicile de utilizare a apei în horticultură. Irigarea prin picurare este în prezent metoda cea mai utilizată în livezi şi în plantaţiile cu viţă de vie, în lumea întreagă. Se estimează că astăzi microirigarea se foloseşte pe mai mult de 7 milioane de hectare, în timp ce acum 37 de ani cuprindea doar pe 0,1 milioane ha. Important este faptul că sistemele cu presiune redusă, folosite de fermierii mici din ţările în curs de dezvoltare, unde microirigarea este acum mai la îndemână şi se extinde rapid în producţia horticolă, au preţuri accesibile. Adoptarea fertigaţiei şi introducerea, mai nou, a sistemelor cu picurare oferă opţiuni suplimentare pentru o utilizare mai eficientă a nutrienţilor şi a apelor în acelaşi timp. Extinderea microirigaţiilor a fost atât de rapidă, încât în unele ţări ca Israel sau Spania a devenit metoda cea mai folosită. Frecvenţa ridicată de aplicare a acestor sisteme permanente de irigaţii oferă avantaje suplimentare, asigurând necesarul de apă pentru plante chiar şi pe solurile marginale cu o capacitate redusă de retenţie a apei. Automatizarea avansată a permis utilizarea apei chiar şi în impulsuri, la intervale de câteva ore, fără costuri suplimentare, crescând precizia de irigare.

  

Irigaţii cu deficit adaptat

Cerinţele de apă ale plantelor nu sunt cunoscute pe deplin, ceea ce împiedică aplicarea unui management eficient al apei în horticultură. Prin urmare, fermierii sunt tentaţi să fie mai conservativi. Cercetările actuale şi viitoare în domeniul monitorizării cantităţii de apă folosită în irigaţii trebuie să creeze tehnologii care să permită distribuirea uniformă a apei concomitent cu determinarea precisă a necesarului de apă. Problema excesului tinde să fie înlocuită cu cea a deficitului de apă, întrucât resursele sunt limitate, ceea ce impune aplicarea unor strategii de „irigaţii deficitare” (strategii de irigaţii cu deficit adaptat). Aceasta pare a fi singura alternativă viabilă pentru a susţine sistemele de irigaţii în anii secetoşi. În particular, irigarea adaptată la un anume deficit determină fermierii să aplice tehnologii prin care să-şi menţină veniturile folosind mai puţină apă. Producţia de legume în seră în zonele semiaride în culturi fără sol a necesitat dezvoltarea unor tehnologii noi de utilizare a apei în agricultură. Dacă apele drenate sunt regenerate şi recirculate, cerinţele de apă ale acestor sisteme de producţie sunt foarte scăzute în comparaţie cu cele pentru producerea de legume în exterior în acelaşi climat, respectiv mai puţin de 30%.

Consumul redus de apă în agricultură poate fi susţinut de acele sisteme care permit reducerea ventilaţiei la minim (în funcţie de cerinţele de protecţie a plantei), deci şi evaporarea, şi chiar colectarea apei rezultate din transpiraţie. Pe viitor, conservarea apei şi utilizarea eficientă a acesteia în irigaţii sunt deziderate greu de realizat în condiţiile în care nevoia de apă este tot mai mare, întrucât tendinţa de trecere la irigarea culturilor cu valoare ridicată creşte. Necesarul de apă al plantelor nu poate fi determinat, deoarece el depinde de fenomenul de evaporare şi este puternic asociat cu producţia de biomasă şi de recoltă. Însă, creşterea producţiei de biomasă/unitatea de apă transpirată se va reduce în următorii 10-20 de ani, în ciuda a ceea ce promite biotehnologia. Acolo unde sursele de apă sunt adecvate, principala oportunitate de creştere a utilizării acesteia constă în reducerea decalajului dintre producţia actuală şi cea potenţială. În cazul unei surse insuficiente de apă, „irigarea deficitară” va fi o alternativă viabilă. În ambele situaţii, sunt necesare programe de cercetare care să facă irigaţiile în horticultură mai productive şi sustenabile.

Acoperişul verde II

Orkney (Scoţia)

Islanda

America

De-a lungul istoriei, acoperisurile de iarba au aparut in acele parti ale lumii unde materialele de constructii erau limitate. „Acoperisul verde“ este considerat a fi un fenomen european, case de acest fel intalnindu-se in zonele rurale din diferite tari europene. În Scotia si Anglia fenomenul pare a avea o mare amploare, in insulele Orkney (Scotia), acoperisurile verzi datand din anii 3600-2500 i.H. Constructii de acest fel se gasesc si in unele tari scandinave, regiuni non-europene cum ar fi Islanda si Groenlanda avand o vasta traditie in acest sens. Unele cercetari arata ca si in Statele Unite s-a adoptat aceasta solutie pentru acoperisuri, in regiunea Great Plains.  In societatea moderna exista o varietate de materiale de constructii, la indemana oricui, pierzandu-se astfel traditia utilizarii plantelor vii ca si material de constructie.  Cu toate acestea, se remarca un interes tot mai mare, la nivel global, in sensul utilizarii plantelor vii la constructia cladirilor urbane moderne. De ce? Datorita incalzirii excesive a zonelor in care predomina betonul si sticla, si a poluarii masive a marilor aglomerari urbane. Pe langa aceastea, acoperisurile verzi mentin o termperatura mai scazuta a cladirilor pe timpul verii, iar adoptarea acestei masuri la scara larga ar ajuta la izolarea termica, prin reducerea temperaturii la nivelul intregului oras (este demonstrat ca zonele rurale sunt cu pana la 12 grade mai racoroase decat zonala urbane, in perioada verii). Noua, dar arhaica solutie pentru acoperisuri este foarte populara in Europa (10% din acoperisurile plate din Germania sunt acoperite cu vegetatie si 12% in Elvetia) si a inceput sa-si faca loc si pe agenda urbana din America de Nord. In Europa exista deja legi ce reglementeaza activitatea de „inverzire“ a acoperisurilor, unele guverne introducand taxe pe poluare, astfel ca proprietarii de case nu ezita sa apeleze la aceasta solutie ecologica. Acoperisul verde este o solutie care are doua mari calitati : se mareste zona „verde” disponibila si in acelasi timp, prin absorbirea umiditatii si radiatiilor din aer, protejeaza structura acoperisului si ajuta la racirea cladirii prin transpiratia plantelor. Ceea ce in final presupune economii la nivelul solutiilor de racire ale casei/blocului (aer conditionat). Concomitent, este prelungita si viata structurii acoperisului prin aceea ca variatiile de temperatura la nivelul acestuia sunt mult mai mici. Un alt avantaj este izolarea fonica. Prin definitie, acoperisurile verzi sunt spatii verzi amenajate din structuri artificiale, dar mai complicate decat o simpla gradina plasata pe acoperis. De regula sunt cultivate plante ce necesita minimum de atentie si ingrijire, intr-un sistem multistrat ce devine, de fapt, o continuare a acoperisului. Sistemul include o membrana speciala ce impiedica patrunderea radacinilor plantelor prin structura acoperisului, un sistem de scurgere si un mediu de crestere mai usor decat pamantul in care se planteaza de obicei plantele (format din pietris, rumegus si scoarta de copac). Desi la prima vedere par extrem de complicat de realizat, acoperisurile verzi au viata de doua ori mai lunga decat un acoperisurile clasice si presupun costuri reduse de intretinere, precum si reducerea costurilor cu izolarea termica a cladirii. Toate acestea pe langa estetica deosebita.

Hippophaë rhamnoides L - Cătină albă



Hippophaë rhamnoides L - Cătină albă



Este un arbore cu frunze căzătoare din familia Rosaceae, care crește până la 10-20 m înălțime și al cărui fruct este para. Trăiește în medie 65 ani, în cazuri excepționale poate ajunge la 400. Are rădăcină lemnoasă și profundă, trunchiul drept, culoare gri cu coaja crăpată, frunze ovale până la 10 cm lungime, cu contur verde închis. Florile sale sunt albe sau roz cu petale de 1,5 cm, iar fructul este comestibil. Creste în clime temperate și ceva umede, rezistă bine la frig dar verile calde și secetoase împiedică fructele să crească. Clima cea mai bună se caracterizează prin ierni cu frig dar cu puține înghețuri primăvara și veri cu temperaturi moderate. Înflorește la 7 °C și rezistă până la -18 °C, dar în plin repausul din iarnă și până la -40 °C. Pere de varǎ.Există o gamă de varietăți adaptate la diferite clime în interiorul zonei temperate și la clime reci din munții tropicali cu media de 13 C° și precipitații medii anuale de 800 -1000 mm. Pyrus communis provine din Europa orientală și Asia Mică. În excavațiile arheologice s-au găsit resturile unui arbore domesticit datând din anul 3000 î.Hr. Romanii au îmbunătățit și răspândit cultivarea. În ziua de azi principalii producători sunt: China, Italia, Statele Unite, Spania, Argentina, Germania, Coreea, Japonia, Turcia și Africa de Sud. Cea mai mare productivitate o are Austria cu 44 tone pe hectar. Cătina albă, cunoscută īn unele părți și sub numele de cătină de rāu sau simplu cătină (nume științific Hippophaë rhamnoides L.), este un arbust foarte ramificat și spinos care crește în România începând din nisipurile și pietrișurile litorale până în regiunile muntoase, alcătuind uneori crânguri și tufișuri destul de întinse. Cătina albă se utilizează deopotrivă în industria alimentară, în silvicultură, în farmacie dar și ca plantă ornamentală. Fructul de cătină conține de două ori mai multă vitamina C decat măcesul și de 10 ori mai mult decat citricele. În fructele coapte conținutul depășește 400-800 mg la 100 g suc proaspat. Alte vitamine prezente în fruct sunt A, B1, B2, B6, B9, E, K, P, F. Mai regăsim celuloza, betacaroten (într-un procent net superior celui din pulpa de morcov), microelemente ca fosfor, calciu, magneziu, potasiu, fier si sodiu, uleiuri complexe, etc.



Hippophaë rhamnoides L - Cătină albă



Frunzele sunt întregi, liniar-lanceolate, de culoare verde-cenușie pe fața superioară și albicios-argintie pe cea inferioară. Florile, dioice, sunt mici și apar înaintea frunzelor; cele mascule, sesile, au 2 sepale și 4 stamine, iar cele femele sunt scurt pediculate și au 2 sepale. Fructele sunt ovoide sau globuloase, lungi de 5-10 mm și late de 4-8 mm, de culoare verde la început și galben-portocalie la completa lor maturitate. Planta crește până la 2-5 m, are scoarța brun-închis care se transformă în ritidon brăzdat. Face lujeri anuali solzoși, cenușu-argentii, ramuri laterale cu spini numeroși și puternici, cu muguri mici, păroși, cu gust amărui. Frunzele sunt lanceolate, de până la 6 cm lungime, cu nervură mediană evidentă. Face flori unisexuat-dioice, galben-ruginii, cele masculine grupate în fluorescențe globulare, iar cele feminine în raceme. Face fructe "false", drupe de 6-8 mm, ovoide, cărnoase, portocalii cu un sâmbure foarte tare. Fructele pot rămâne peste iarnă pe ramuri. Arbustul fructifică numai 4-5 ani și lăstărește în fiecare an foarte puternic.

Fructul conține:

substanță uscată (15-20%), zaharuri (0,05-0,5%), acizi organici (1,5-4%), pectine (0,14-0,5), polifenoli și tananți, flavonoide (1,8%), celuloză (0,9%), proteine (1,2%), ulei deosebit de complex (8-12%), β-caroten (3,5-10%), microelemente (dintre care amintim fosforul 194,4 mg% , calciu 211,8 mg%, magneziu 186,1 mg %, potasiu 165,1%, sodiu 2,8 mg%, fier 13,84mg%), vitamine liposolubile ( vitamina A <380mg% , vitamina E 16 mg%, vitamina F 8mg%, vitamina D 20mg%), vitamine hidrosolubile ( vitamina C, vitamina P, vitamina K, vitamina B1-B9 cantitatea lor variază intre 360-2500mg/100g fruct), 18 amino acizi esențiali, acizi grași esențiali (80-90%)

Dintre acizi esențiali amintim: acidul oleic (1%), acid linoilei (3%), acid pantotenic (1,5%), acid palmitoleic (1%), acid heptadecanoic (1%), acid erucic (1%), acid succinic, acid malic, acid maleiuc, acid ascorbic,α și β cateron, licopen , criptoxantină, zeaxantină, taraxantină, fitofluină, kantofilă, tocoferoli, fitosteroli, ect. Semințele mai conțin acizi grași nesaturați ( cu legături duble sau triple) cum ar fi: acidul linoleic și linolenic.

Frunzele și scoarța arbustului are conținut mai mare de sitosferol și tocoferol. După cum bine se știe vitaminele liposolubile sunt instabile în mediu acid, iar vitaminele hidrosolubile sunt instabile în mediu alcalin. Păstrarea acestor vitamine se explică prin existența unor mebrane unidirecționale. De aceea majoritarea preparatelor nu au același conținut ridicat în vitamine ca fructul în sine.

Ulei - Cătină albă

Se întrebuințează numai fructele mature (Fructus Hippophaë) atât în stare proaspătă, cât și uscată; se recoltează imediat după coacerea lor și până la lăsarea primului ger; în stare crudă u gust acru-astringent. Principii active : vitaminele B1, B2, C, PP, carotenoide, acid folic.

Acțiune farmacologică : tonifiant general, datorită complexului vitaminic pe care-l conține.Fructele de cătină sunt utilizate atât în scopuri terapeutice în hipo- și avitaminoze, în anemie și convalescență, cât și în scopuri alimentare sub formă de sucuri, siropuri, marmeladă etc. Se poate utiliza și infuzia 2-3%, folosind 2-3 ceaiuri pe zi. Datorită compoziției și prezenței vitaminelor, fructele de cătină se utilizează în prevenirea răcelilor. Infuzia de cătină este recunoscută în principal pentru efectul său asupra bolilor de ficat și lipsei de vitamine în organism. Dacă în infuzia de cătină se adaugă și câteva fructe de măceș va rezulta un ceai vitaminizant. Vinul de cătina poate fi considerat un remediu natural, deoarece ajută organismul vitaminizandu-l, având în același timp și o acțiune tonică.

Pyrus comunis - Părul

Pyrus comunis

Este un arbore cu frunze căzătoare din familia Rosaceae, care crește până la 10-20 m înălțime și al cărui fruct este para. Trăiește în medie 65 ani, în cazuri excepționale poate ajunge la 400. Are rădăcină lemnoasă și profundă, trunchiul drept, culoare gri cu coaja crăpată, frunze ovale până la 10 cm lungime, cu contur verde închis. Florile sale sunt albe sau roz cu petale de 1,5 cm, iar fructul este comestibil. Creste în clime temperate și ceva umede, rezistă bine la frig dar verile calde și secetoase împiedică fructele să crească. Clima cea mai bună se caracterizează prin ierni cu frig dar cu puține înghețuri primăvara și veri cu temperaturi moderate. Înflorește la 7 °C și rezistă până la -18 °C, dar în plin repausul din iarnă și până la -40 °C. Pere de varǎ.Există o gamă de varietăți adaptate la diferite clime în interiorul zonei temperate și la clime reci din munții tropicali cu media de 13 C° și precipitații medii anuale de 800 -1000 mm. Pyrus communis provine din Europa orientală și Asia Mică. În excavațiile arheologice s-au găsit resturile unui arbore domesticit datând din anul 3000 î.Hr. Romanii au îmbunătățit și răspândit cultivarea. În ziua de azi principalii producători sunt: China, Italia, Statele Unite, Spania, Argentina, Germania, Coreea, Japonia, Turcia și Africa de Sud. Cea mai mare productivitate o are Austria cu 44 tone pe hectar.

Curiozităţile fructelor de păr

1 La inceputul secolului al XVIII-lea, preotul Nicolas Hardenpont, din Belgia, a cultivat un sortiment superior, cu pulpa foarte moale, ce i-a adus perei denumirea de "fruct de unt".

2 Dupa insusirile specifice, perele se clasifica in 3 grupe si anume: superioare, mijlocii si obisnuite.

3 In anul 850 i. Hr., Homer scria, facand referire la pere, ca in gradinile din Alcinous sunt cultivate fructele denumite "darul zeilor".

4 Plinius considera ca perele sunt fructele sperantei, care readuc optimismul si favorizeaza pornirile generoase.

5 Romanii sunt cei care au raspandit perele din Grecia in restul Europei. In secolul al XVIII-lea, parul a fost adus in tarile apusene Franta, Belgia si Anglia, de unde cultura s-a extins in toata Europa.

6 Unele dintre cele mai apreciate soiuri asiatice sunt Ichiban Nashi, Shinsui, Shinsieki si Nijisseki. Soiurile europene populare sunt Bartlett si Comice.

7 La fel ca in cazul marului, feliile de para vor deveni maronii odata ce sunt expuse la aer datorita transformarii fierului continut in oxid de fier si oxid feric. Ca sa le pastrezi culoarea, clateste feliile de pere in apa in care ai adaugat cateva picaturi de suc de lamaie.

8 Calciul, fosforul, potasiul, vitaminele din grupul B din pere au efect sedativ asupra sistemului nervos. Astfel, perele sunt recomandate dupa o zi stresanta, pentru ca ajuta la recapatarea poftei de viata.

9 Zaharurile prezente in pere sunt usor digerabile, fiind indicate pentru persoanele diabetice sau cu probleme la stomac.

10 Perele mai sunt indicate in cosmetica. Mastile din acest fruct sunt folosite in tratamentele antiacneice, au rol astringent, hranitor si revitalizant, ajutand la hidratarea si curatarea fetei.

Acoperişul verde

Insulele Feroe

Un acoperis verde este un acoperiş  acoperit cu vegetaţie asemenea unei grădini. Folosirea vegetaţiei pe acoperişuri nu este o invenţie modernă. Dacă în trecut acoperişurile verzi alcătuite din iarbă aveau ca scop izolarea acoperişului pentru a impiedica acumularea apei sau a infiltraţiilor, în prezent aceasta opţiune reprezintă o alternativă pentru un mediu mai puţin poluant.

 Un acoperis verde este alcătuit din stratul de verdeaţă care presupune existenţa unui strat foarte subţire de sol sau un  altfel de suport pe care creşte iarba. Greutatea acestui strat poate varia de la 50kg/mp până la 200 – 500 kg/mp în funcţie de grosimea stratului de sol.

Schema de realiazare unui acoperis verde

Tipuri de acoperiş verde

În funcţie de plantele alese pentru acoperire, se diferenţiază două tipuri de acoperiş: de tip extensiv şi intensiv. Acoperişul de tip extensiv presupune un strat foarte subţire de sol pe care cresc plante extreme de tolerante ce nu implicş o îngrijire specială sau nu necesită  aproape deloc îngrijire. Spre deosebire de acesta, acoperisul de tip intensiv presupune existenţa unui strat mult mai gros şi afânat de sol şi care poate arăta ca orice altaă grădină cu copaci şi tufe. Acest acoperis necesită aceeaşi îngrijire ca şi o grădină obişnuită şi poate fi realizat doar în cazul acoperişurilor solide care suporta aceasta încărcare.

Avantajele unui acoperiş verde:

Scoala de arta si design Singapore

  Acoperişurile verzi pot economisi în multe feluri energia necesară unei clădiri. Climatizarea unei locuinţe este mult mai uşor de realizat atunci când aveţi instalat un acoperiş verde. De exemplu, un acoperiş din bitum, negru poate ajunge foarte uşor in timpul verii până la 80 grade. Cu un strat de sol deasupra sa şi plante care îi ţin umbră, un acoperiş verde este protejat astfel încât temperatura sa nu depaseşte valorile temperaturii aerului înconjurător.

Izolare şi protecţie împotriva vântului

Pe timp de iarnă, stratul de pământ de deasupra membranei acoperişului oferă o izolare suplimentară. De exemplu, în zone precum Scandinavia casele sunt foarte  bine izolate, dar în alte climate mai calde, un acoperis verde, în special în varianta cu strat mai gros de sol şi afânat, poate să se facă foarte uşor diferenţa dacă este nevoie sau nu de încălzirea acestei locuinţe. În ceea ce priveşte protecţia împotriva vântului rece pe care o poate oferi un acoperiş verde sau o faţadă îmbrăcată în iederă, aceasta poate fi de o valoare economică apreciabilă.  

Creşterea duratei de viaţă a membranei acoperişului

Un alt mod prin care un acoperis verde vă poate ajuta să economisiţi bani şi energie este protecţia pe care o asigură membranei acoperişului. Rezistenţa în timp a unui acoperiş din bitum, de exemplu este de 25 ani. După aceasta perioadă este necesară înlocuirea sa.

Razele ultraviolete emise de soare fac suprafaţa mai rigidă, casant, apoi deformarea suprafeţei determinată de fluctuaţiile de temperature îimpreună cu pierderea elasticităţii produc fisuri în aceasta membrană ducând la deteriorarea sa în timp.

Temperaturile foarte mari (peste 60 grade) înmagazinate de către aceste membrane determină în timp îmbătrânirea lor, însă un acoperiş  verde poate mari speranţa de viaţă a unei membrane până  la 60 de ani întrucât o protejează de expunerea directă la razele ultraviolete şi fluctuaţiile de temperatură, conform unor studii efectuate în Germania.
 

Întârzierea precipitaţiilor 

Un important efect al acoperişurilor verzi este acela de a reţine o parte din cantitatea precipitaţiilor atmosferice şi de a întârzia căderea acestora direct pe sol. Atunci când se înregistrează o cantitate mare de precipitaţii într-un interval foarte scurt de timp, ne confruntăm cu o saturare a substratului unui acoperiş verde, iar excesul de apş se va scurge. Chiar şi aşa, existş o oarecare întârziere a căderii precipitaţiilor, astfel încât apa nu ajunge toată în sol în acelaşi timp provocând inundaţii. În medie, un acoperiş  verde de tip extensiv cu un strat de 5 cm poate reţine până  la 50% din precipitaţiile anuale – apa care se evapora!

Sănătate şi mediu

Exist câteva efecte pozitive pentru comunitate şi mediul înconjurător care pot fi obţinute prin instalarea unui acoperiş verde.

Efectul de seră

Acest efect poate influenţa în mod direct temperatura în oraşe, astfel încât în spaţiul urban se înregistrează temperaturi cu mult mai mari decât în zonele rurale. Cauza principală a situaţiei actuale o constituie acumularea foarte mare de cantităţi de piatră, beton, asfalt din oraşe care absorb căldura soarelui în timpul zilei şi o emană  în timpul nopţii. La aceasta se adaugă şi lipsa vegetaţiei, a copacilor din marile oraşe.  Aşa se face ca în timpul nopţii temperatura creşte iar oamenii nu pot dormi din cauza căldurii. Costurile determinate de folosirea aparatelor de aer condiţionat sunt în continuă creştere. Acoperişul verde poate fi o alegere benefică întrucât oferă umbră, stopează  înmagazinarea de căldură în membrană  acoperişului iar prin procesul de transpiraţie plantele emană un aer umed care ajută la îmbunătăţirea climatului local.

Izolare fonică 

Un alt pericol al zonelor urbane este zgomotul. Suntem  familiarizaţi  cu ecoul constant al zgomotului din trafic încât abia daca sesizăm dispariţia acestuia odată ce părăsim spaţiul urban şi ne îndreptăm către locuri mult mai liniştite, la munte sau la ţară. O suprafaţă  netedă  precum o pajişte sau un acoperis verde tind să absoarbă  zgomotele în loc să le reflecte aşa cum fac alte materiale sau construcţii.